Oamenii se albesc de frică, se înroșesc de rușine, se înverzesc de ciudă, văd viața în roz când sunt optimiști si văd negru în fața ochilor când sunt furioși. Mă rog, ceilalți, nu noi. 

Noi avem stări albastre.

Nu suntem chiar Picasso în perioada lui albastră și nu ascultăm numai blues. 

Asta pentru că știm (știm, oare???) că saturația dă tonul. Eh? Eh!

Un albastru deschis liniștește, un albastru închis are efect emoțional mai puternic, stimulează concentrarea și activitatea cerebrală. Lucru care pe mine, personal, mă neliniștește. Faianța din baia noastră e de un albastru închis. Bine, eu și citesc în baie, mai mult etichetele de pe sticlele de șampon dar tot lectură se cheamă că e.

Albastrul folosit în context nepotrivit este înfricoșător. Ne aduce aminte de culoarea cadavrelor. Bun moment mi-am ales să scriu că nu există mâncare albastră! Nu mă bateți la cap cu afinele că acolo vorbim de violet. Și nu, nu iau în calcul florile comestibile. 

Apropo de albastru și de violet, nu toți oamenii percep la fel culorile. Uite un truism bun de pus în ramă și pe rană. Se pare că femeile percep mai multe nuanțe ale culorilor decât bărbații iar explicația stă în fotoreceptorii din spatele ochilor, adică au patru tipuri de celule cu con în loc de trei. 

Și mai amuzant este faptul că discromatopsia afectează 1 din 12 bărbați în timp ce doar 1 din 200 de femei au aceasta afecțiune. Aia e, pur și simplu, femeile pot face diferența între indigo, cobalt, ultramarin, albastru de Prusia, albastru de Egipt, azuriu etc. Altele, nu eu.

Dar treaba cu culorile nu e atât de simplă pe cât pare. Diferite culturi au semnificații diferite pentru aceeași culoare. Albastrul poate însemna fidelitate pentru japonezi, hindușii văd iubirea divină în albastru în timp ce, noi, europenii, vedem tristețe și apăsare. Dacă Picasso a reușit să dea formă oftatului folosindu-se de albastru, Miro a folosit albastru pentru a-și picta visele. Dar albastrul e și în pielea lui Vișnu, în turbanele sikh, în dungile de pe șalul de rugăciune evreiesc, în Moscheea Albastră, pe pereții exteriori ai Voronețului, pe cupolele bisericilor din Santorini, în veșmintele Fecioarei Maria (dipticul Wilton, secolul al XIV-lea). 

Dintre toate nuanțele de albastru, cea care mă fascinează cel mai mult este ultramarinul. Cennino Cennini spunea că ultramarinul obținut din lapislazuli în Afganistan este culoarea perfectă, dincolo de toate celelalte culori, indiferent ce spune omul despre ea sau face cu ea, calitatea ei le va depăși. Lapislazuli și-a căpătat reputația de „aurul nebunilor” și, poate, pe bună dreptate, pigmenul fiind greu de obținut și, prin urmare, foarte scump. Azi, la Bamiyan nu mai e nimic. S-au ocupat talibanii să distrugă totul. 

Nu s-a lipit de mine marketingul american început în anul 1940 – dap, ei au dat startul la „băieții poartă albastru, fetele roz”. Nu văd nici tristețea în albastru și nici nu mă dau în vânt după catalogarea oamenilor în blue și white collar. 

Cumva nu cred că grecii greșesc prea mult când îți aduc tona de fructe de mare pe o masă cu multe elemente albastre pe ea. Deci nu cred nici că albastrul taie pofta de mâncare. Adică m-am întors întotdeauna din Grecia cu niște kilograme în plus. Sigur nu din motive de albastru! 

Arată-mi un albastru și voi vedea în el cerul și marea. Arată-mi un albastru și voi vedea în el liniște și adâncime, zbor și visare. Arată-mi un albastru!